Spatiu si timp. Ochiul de acvila

Intr-o vitrina dintr-un muzeu vezi un leagan de aur. Era tarziu, urmau sa inchida, multimea se grabea ciupind cu privirile cate putin din toate. Ba dintr-o spada cu maner de margaritar, ba dintr-un elefant de fildes si peruzele, ba din labirintul unei gradini de argint si jad. Dar el ramasese imobilizat in fata exponatului aceluia unic ce ocupa intreaga firida si incepuse sa legene. Erau din aur masiv cioplite talpile, care se arcuiau mult in sus pentru ca balansul sa fie larg, din aur stralucitor si cutia, copaia incapatoare ca pentru un fat care intr-o zi ar creste cat altii in sapte. Cum din aur fusese strunjita si bara pe care o mana de aur sub pasari de aur se apasa sa-l incline si sa-l inalte cu umbre de aur peste perne si scutece toate din aur.Lumea se grabea, se calca pe pantofi, cineva te smucea chiar, sau te inghiontea, sa luneci cu ceilalti prin faguri de iatacuri minune, dar el reusise sa dureze cu privirile un pod de aur care ducea intai pana intr-un colt de lume ingust, dar foarte frumos, propria tara, ceea ce insemna departe in timp si nu aproape in spatiu. Acolo facea o pirueta si se intorcea arcuindu-se pana aici, adica dincolo de paravanul de sticla, ceea ce iarasi insemna ani si veacuri, apoi se lasa nu departe de-o mare, intr-un fost cuib de tronuri, unde stateau ticsite palate de palate, in filigran fin de aur.