Ferestre. Poeme de iubire - Daniela Topircean

Poemele Danielei creeaza un univers propriu diafan, luminos, plin de cantece in surdina, armonie, rugaciune, inefabil, pace, toate, impregnate de o iubire tacuta, ca sursa de energie latenta si de justificare a existentei acestui intim refugiu. Iubirea e Creatorul, iar Creatorul daruieste iubire si o rasfrange in „secunde luminoase”, „simfonii albastre” si in „dulci insomnii”. Inclusiv autoarea este parte a acestei creatii in poemul Vas de lut: „Ma modelezi tacut / ma imbraci cu lumina / ma incalzesti in cuptorul/inimii Tale”   Cuplul prezent in mai toate poemele este unul abstract, ideatic, contopirea fiind mai mult una confesiva, ca modalitate de redescoperire si regasire a sinelui prin iubire: „Rataceau in mine/ despletite /nelinistile Isoldei / inocenta Julietei / inflorea-n privirea mea…/ ca o maree / nelinistea primei iubiri /imi inunda / tarmul inimii / sfidandu-mi / imponderabilitatea, aripile stravezii…/ in mine rataceau / corabii pierdute,/ fantome diafane,/ despletite,/ atrase printr-o tacuta rezonanta… – poemul Rezonanta.   Poemele sunt construite in oglinda: „Ai aparut in acelasi anotimp auriu / pierdut intr-un vis de demult / sa sprijini oglinda tacerilor tale /zugravite-n albastru cuvant, de tampla mea transparenta… – Oglinda, ceea ce amplifica trairile, poeta incercand sa desluseasca si sa asume sentimentele iubitului pana la contopire – „Langa tine”: „Lasa-mi sufletul / langa tine…/lasa-ma sa vin / mai aproape / din lumea de tarana / aripile sa-mi scape…/ Invaluie-ma cu linistea / cu mantia ta / cu stelele si luna, / usor / incercuieste-mi / cu iubirea / oasele bolnave de dor / sa nu mai stiu / care esti tu / si care sunt eu, / sa simt cum soarele /-arcuieste lumina / pe degetul meu…”   Unele poeme sunt atinse de o lamentatie discreta, subterana, de un usor abandon, de o vocatie dulce-tragica a predestinarii si impacarii cu sine, poemul „Rugaciune”: Spune-mi / ca nimic / nu mai e de facut / spune-mi / ca tot ceea ce trebuie sa fiu / sunt”, nevoia unei confirmari explicite fiind de fapt forma de razvratire prin vers fata de acestea.   Cuplul este unul ideal in universul creat, dar incert si paradoxal la contactul cu lumea simpla, reala: „Spune-mi…/ ajunge la tine / aceasta ardere in plina iarna?“ – Spune-mi, „te-am imbratisat…/ pentru o clipa / ai facut parte / din mine insumi, / ai aflat /ca exist, / ti-am reamintit ca-mi apartii ” (Curcubeul). Exista si o justificata infatuare a Creatorului cu o tendinta vanitos-acaparatoare: „Iubirea mea este Totul, / de la firul de iarba / la fulger, / de la piatra pe care calci grabit / la aripa unui inger…” – Definitie, chiar si in anticiparea trairilor iubitului: „Iti simt tristetea planand in mine/ ca o frunza purtata de vant/ sau poate-i doar toamna / ce rasare dureros in cuvant…” (Tristete).   Poemele Danielei sunt tot atatea ferestre deschise cu liniste si religiozitate spre universul pur si nostalgic al iubirii. Cei ce mai credem in asta, printre care ma pun si eu la socoteala, avem argumente in poemele ei ca nu locuim un spatiu parasit, abandonat de sentimente, ca ca poezia poate fi o frumoasa expresie a iubirii… poate cea mai frumoasa!   Cantec pierdut: „De ce vrei sa plang, / eu sunt cantecul, / sunt oda bucuriei tale / tu m-ai compus, / canta-ma…/ De ce vrei sa insetez,/ eu sunt izvorul tau / sunt apa ta, / soarbe-ma…/ De ce ma lasi goala, /eu sunt vasul tau / tu m-ai modelat, /umple-ma…/ De ce vrei / sa flamanzesc,/ eu sunt painea a ta,/ nu ma departa / de buzele tale…/ Iubire,/ ma binecuvantezi, / sau ma pedepsesti / cu dulcea suferinta /a flacarilor Tale?/” - Poet Valeriu Marius Ciungan