Voluptatea tristetii

De ce tristete, nu e greu de spus. Nu numai corsetul timpului, dar si corsetul viselor noastre despre lumea in care am fost heideggerian aruncati ne constrang mai degraba la meditatie decat la bucurie, mai curand la tristete decat la multumire. Ca sursa autentica a poeziei este tristetea – asta s-a spus de mult. Dar de ce voluptate? Oare nu exista o placere a acceptarii destinului? Oare prada nu este invadata de bucuria de a fi prinsa si devorata? Oare nefericirea nu intretine o fericire a nefericirii, perpetuandu-se autocatalitic? Si oare, alaturi de toate acestea, nu ar putea exista o voluptate de a fi cuprins, imbratisat, cufundat in tristete, adica in acea stare atat de apropiata de reverie in care, numai in ea, lumea devine dintr odata limpede, scancind abia auzit la urechea poetului si oferindu-se unei intelegeri simple, relevante, totalizatoare? As spune, parafrazand o fraza faimoasa: fericiti cei tristi, caci lor li se va deschide lumea.