Tristetea smochinului

Într-un poem,

E fără îndoială tot ce e apropiat de om,

Tot ce poate ori ce vrea să mai cunoască.

Dar mai e și licărul firav,

Stropul de lumină numai de el știut

Ce-aprinde nevăzutul

Și vidul

Care încă-n preajma lui pândește.

...............................................................

Poate că poemul într-adevăr se compune

Când cuvintele frunză ori verde dispar,

Când toate cuvintele nu mai știu

nici cine, nici ce sunt?

...............................................................

Învață să vezi lucrurile ce nu se văd,

Învață mai ales să le iubești.

* * *

Poet al unei permanente interogații asupra lumii și omului, investigându-le lăuntrul, în acea căutare fără sfârșit pe care o întreprinde orice poet adevărat pe urmele indicibilului și neauzitului, încercând să surprindă chipul nevăzut și niciodată dezvăluit al lucrurilor, interogând, deopotrivă, realitatea și realul, universul profan și transcendentul, materialitatea și vidul, cuvântul și tăcerea, Yves Namur face parte dintre acei creatori pentru care actul poetic este mai înainte de orice un modus vivendi. Yves Namur nu scrie poezie pentru dezmierdul și hârjoneala cuvintelor, ci pentru că are nevoie de adevărul acestora – cuvinte rostite sau încă tăcere – în dificila meserie de a trăi, în acea întreprindere mortală în care cuvântul, mai înainte de a fi o problemă de expresivitate lingvistică, este una de existență. (HORIA BĂDESCU)

* * *