Tratat de teoria muzicii II - V. Giuleanu

Ca orice domeniu, arta muzicala face mereu pasi Inainte ; ea se dezvolta prin noi mijloace de expresie, nimic si nimeni nu poate opri lucrurile pe loc.
Pina in pragul acestui secol (XX) intreaga creatie a omeniril atit cea de concept modal cat si cea de concept tonal s-a comportat unitar pe planul functionalitatii, caracterizindu-se prin existenta unui focus central polarizator de functil si de forte psihoemotionale, de la care porneau apoi celelalte ierarhizari si subordonari ale sunetelor in sistemele componistice utilizate.

Creatiile muzicale de variate stiluri si concepte, de diferite surse si origini, din toate directille si timpurile, de la diversele mari personalitati creatoare ale universului muzical, au mers pe acelasi unic si mare traiect, avind drept trasatura comuna : existenta centrului polarizator (tonicii).

Fragment:

" Muzica inseamnă — prin definiţie — trăire emoţională complexă, expresivitate, comunicativitate in oricare dintre cele trei mari ipostaze ale actului artistic : creaţie, interpretare şi receptare a operei de artă. In acest context, totdeauna legătura şi comunicarea — pe calea partiturii — dintre creator şi interpret a constituit o problemă de prirnă importanţă de care depinde, pină la urmă, redarea corectă şl inspirată a mesajului artistic. IntrucIt, în mod firesc, sistemul muzical de notaţie n-a fost şl nu va fi niciodată in stare să redea in partitură subtilitatea execuţiei şi trăirii artistice s-a căutat totuşi să se sugereze interpretului — prin termeni şi expresii specifice — atitudinea, stările sufleteşti şi emoţiile incercate de compozitor, iar uneori ambianţa şi atmosfera ce se desprind din opera de artă respectivă. Ei se trec la Inceputul piesei muzicale, ori pe parcurs — in cazul că a intervenit o schimbare a atmosferei iniţiale. Redăm, in continuare, catalogul — desigur incomplet al acestor terrneni, in versiune italiană, germană , franceză şi engleză, cum se întîlnesc azi in partiturile diveselor edituri. Precizăm insă că, versiunea italiană cuprinde termenii istoriceşte consacraţi ai exprimării unor astfel de stări afective, emoţionale, aceştia fiinţînd in tradiţie şi avInd o mare răspIndire in lexicul muzical universal. In multe cazuri, ei sunt chiar intraductibili prin expresii ale altor limbi, deoarece conţin sensuri polivalente angajînd factori diverşi ai trăirii şi expresiei artistice. Cu greu am putea găsi — spre exemplu — corespondentele depline in alte limbi ale unor expresil ca acestea : „appassionato", „cantabile", „con effusione", „espressivo", „fervido", „giocoso", „maestevole", „rubato", „scherzando" etc., cărora practica de veacuri a interpretării muzicale le-a fixat sensuri proprli, neechivalente. "