Teatru III: Victimele datoriei. Amedeu. Tabloul - Eugene Ionesco

Mi-am intitulat comediile «antipiese», «drame comice», iar dramele mele – «pseudodrame» sau «farse tragice», caci, mi se pare, comicul este tragic, iar tragedia omului e vrednica de luat in ras. Pentru spiritul critic modern, nimic nu poate fi luat pe de-a-ntregul in serios, nimic pe de-a-ntregul in ras. Am incercat, in Victimele datoriei, sa inec comicul in tragic.
Amedeu e, inainte de toate, drama cuplului. O drama realista, dar tratata cu mijloace neobisnuite, cu elemente insolite, precum acest personaj monstruos care, aflat intre doua personaje, e intruchiparea unui duh neinduplecat: neputinta lor de a iubi provoaca, fara indoiala, un soi de pasivitate latenta.
Tabloul ar putea fi o poveste cu zane si cu batrane vrajitoare. Poate fi o ilustrare a miracolelor stiintei medicale (succese ale tratamentelor de intinerire, de grefe, implantari de organe si membre care lipsesc etc.) si ale chirurgiei estetice. Daca e altceva, spectatorii isi vor da seama. Comicul nu e bun decat daca e ingrosat; trag nadejde ca e asa. Si comicul nu e comic decat daca e putin inspaimantator. Al meu este oare asa? - Eugene IONESCO
Fragment din cartea "Teatru III: Victimele datoriei. Amedeu. Tabloul" de Eugene Ionesco

"Madeleine iese in tacere. Choubert se fata in fata cu Politistul, care, intors catre public, asezat la masa, isi tine capul in maini si ramane nemiscat. CHOUBERT: Glasul s-a stins. (Choubert i se adreseaza Politistului) Tata, noi doi nu ne-am inteles niciodata.... Mai poti poti sa ma auzi? Am sa te-ascult, iarta-ne, noi te-am iertat... Arata-ti chipul! (Politistul nu se misca.) Erai dur, poate nu erai foarte rau. Poate nici nu-i vina ta. Nu e din cauza ta. Uram violenta ta, egoismul tau. Nu mi-a fost mila de slabiciunile tale. Ma bateai, dar eu am fost mai dur ca tine. Dispretul meu te-a lovit mult mai tare. El te-a ucis, nu-i asa? Asculta-ma... Trebuia s-o razbun pe mama... Era datoria mea... Dar care era MADELEINE, scoasa din minti: M-am saturat. Nu mai suport. Scoate un mic flacon din san si il duce la gura. POLITISTUL: Esti nebuna! Sa nu-mi faci mie una ca asta! Auzi?! Politistul se indreapta spre Madeleine, o ia de brat ca s-o impiedice sa-nghita otrava, apoi, brusc, odata cu schimbarea expresiei de pe chipul sau, o obliga sa ia otrava. Choubert scoate un tipat. Intuneric. Din nou lumina. E singur pe scena. CHOUBERT: Am opt ani. E seara. Mama ma tine de mana. Suntem pe strada Blomet, dupa bombardament. Trecem printre ruine. Mi-e frica. Mana mamei tremura in mana mea. Dintre ruinele zidurilor apar brusc siluete. in intuneric, le stralucesc doar ochii. Madeleine isi face aparitia, in tacere. Se-ndreapta spre Choubert. E mama lui. POLITISTUL, apare la celalalt capat al scenei, se apropie pas cu pas, foarte incet: Cauta printre umbrele astea, poate e si Mallot... CHOUBERT: Ochii lor se sting... Totul se cufunda in noapte, ramane doar lumina unei ferestre in depar-tare. E atat de intuneric ca n-o mai vad pe mama."