Sub via fiintei plang strugurii

Poezia aspra a lui Ioan Barb, mizand pe vartejurile unor vocabule ale antipoeziei, pe exploziile unor versuri in care contestatia angajeaza atat eroul liric cat si posibilul sau discurs, pe directia unui expresionism ardelean incercat de demult de afinii lui Aron Cotrus, numeste o traditie a scrisului transilvan din care nu lipsesc rugaciunea, invocatia, rictusul energiilor dezlantuite. Cred ca selectiile urmatoare, poate mai riguroase, vor ilustra mai clar expresivitatea unui stil.* Cornel UngureanuVolumul de fata pare o continuare a celui anterior, „Picatura de infinit”, si ne intareste convingerea ca Ioan Barb e un poet de veritabile carate, cum il caracteriza Silviu Guga. Cititorul va descoperi in paginile acestei carti, eliminand cateva locuri comune ale poeziei la moda, versuri elevate de un sceptru elegiac si in care dospesc mari nelinisti. De la un volum la altul, poezia lui Ioan Barb e mai elaborata, un imaginar propriu prinzand tot mai mult contur, ceea ce ma face sa cred in steaua lui de poet.* Ioan Radu Vacarescu