Si s-a dansat lambada. O marturie despre Decembrie 89 la Cluj

Mă întorc peste gărduț, sunt în dreptul intrării în biserică. Oamenii au înaintat, soldații s-au retras vreo 20 de metri. Țin armele în sus. Sunt lângă ei. O fată – studentă? – îl îmbrățișează pe un ofițer, plângând. Ce e asta? O fi fiică-sa? Îi este frică? ... Nu e fiică-sa. Vrea probabil să-l convingă să nu tragă... Soldații sunt toți tineri, sunt în termen, cu uniforme kaki. Ofițerul e căpitan de la trupele de intervenție... Plânge. Ofițerul plânge. Mă uit la soldatul care e mai aproape de mine, din capătul șirului. Pare că mestecă ceva și bolborosește: plecați, măi... plecați... E singurul – să zicem – mai agresiv. Numai verbal. Ceilalți soldați nu scot o vorbă. Par beți, poate drogați, speriați. Mă pomenesc cu ceva în gât, care stă acolo și vrea să iasă, și vorbesc: „Domnule căpitan... (și mă opresc o clipă, ce să-i spun mai departe?)... nu e bine ce faceți...”. Tipul se uită la mine și plânge, zicându-mi „Plecați de aici, vă rog, plecați...”. ... Nu-mi amintesc să fi auzit ordinul, eram la un metru de soldați, cu fața la ei, mă uitam cum trag în aer. Trag, trag și nu mai contenesc, oare își golesc încărcătoarele? E un zgomot asurzitor. Nu mi-e frică fiindcă sunt lângă ei și văd că țin armele în sus, trag peste mine, nu mă pot atinge. Au terminat de tras și după clipa de liniște care s-a făcut aud urletele mulțimii. Mă întorc. Au fugit toți în spate, spre strada 30 Decembrie (azi Memorandumului). Dar s-a tras numai în aer. Nu e nici un mort. Pe trotuar se pare că e un rănit, probabil un glonte a ricoșat din zid. (Mihai Bărbulescu)