SFera

„Lumea, ca o clepsidra, sfarama aceleasi pietre de miliarde de ani. Le scoate marunte, prin palnii fragile, ca sa devina stalpi pe lumea cealalta. Cu gurile deschise, oamenii asteapta sa le cada in ele pamantul. Pe urma, ei parcurg drumul de piatra, vomitat de altii care au trecut pe acolo, ca sa ajunga la zidul inca netencuit, ce tocmai se ridica. Finisajul e scuipat printre dinti. Dar pietrele, adevaratele pietre, trec din gura-n gura. Greutatea lor e greu suportata de un singur set de maxilare. Oameni cu oameni, dinti in dinti, se saruta intru ridicarea zidurilor. Ce sarut ciudat, cu gura plina de noroi si pietre. Nisipul se lipeste de cerul gurii si dintii scrasnesc. Nu ma mir ca nimeni nu vorbeste. Am inceput si eu sa scuip dale, de diverse culori. E un reflux nisipo-bolovanian care imi rostogoleste omuletul. Nu mai pierd timpul si o iau la vale.”