SET Carticelele varstei fragede (pentru copii de 2,3,4,5 si 6 ani)

Iată argumentul care deschide Cărticică de doi ani: „în doi ani, un copil nu poate învăţa prea multe cuvinte […], dar în doi ani ochii tăi au văzut o mare parte din lucrurile care stau pe pământ”. Ce nu se poate spune, se poate desena, cu creioane şi fără gumă, căci lumea e exact aşa cum o desenează copilul, ea îi acceptă calm interpretările stângace. Cărticică de trei ani ştie deja ce înseamnă să ai un nume al tău şi mai ştie o mulţime de cuvinte noi pe care, deocamdată, le stâlceşte, le pelticeşte, luând-o mereu de la început, în veritabile vocalize verbale, gata să escaladeze prin poezioare jucăuşe chiar şi teribilul rrrr. Cartea e plină de animăluţe de tot felul, numai bune de descris, în seama lor, viul. Cărticică de patru ani face un pas mai departe în stăpânirea lumii din preajmă. Ea îşi îngăduie combinări năstruşnice, a învăţat reguli de bună purtare şi le transmite cu autoritate şi cu hohot de râs faunei mişunând în orice carte pentru prichindei. Veveriţa va folosi batista, elefănţelul face baie şi ştie că orice îndepărtare de părinţi e plină de primejdii. Jocul cunoaşterii funcţionează perfect dacă adultul se mai ştie copilări cu umor şi inteligenţă: „Mamă, dacă vrei să fii/ Răspupată de copii,/ Trebuie să ai un pic/ Inimioară de pitic.” în Cărticică de cinci ani, lumea se organizează deja în mici comunităţi, familia îşi dezvăluie ierarhiile şi rostul, oraşul e un teritoriu fabulos de cucerit cu tact şi cu disciplină, micul organism comunitar are legi de respectat, rolul fiecăruia e bine stabilit. Poveştile devin aventuri, cu balene şi cu harpoane, cu răsturnări de situaţii, fabulosul se prelinge din călimară şi umple dezinvolt pagina. în fine, Cărticică de şase ani e gata să se despartă de prima copilărie: „Când am fost copil, cândva,/ Când am fost nu-i prea de mult,/ îmi plăcea, o, ce-mi plăcea,/ Să tac mâlc şi să ascult.// Eu eram cum e pământul/ care-aşteaptă ploi-cuvinte,/ Eu eram pământ cuminte,/ Care vrea cuvinte-ploi…” Acum începe vremea basmelor, a proverbelor, a zicătorilor, a jocurilor de cuvinte dezlănţuite cu libertatea celui care ştie deja să le stăpânească. Copilul, câmp mănos sub cuvintele-ploi, îşi locuieşte limba în starea de veghe întreţinută de poezie, de literatură. Irina Petras