Se stinge intunericul. Pecetea darului duhului semnelor

Plecându-ne înaintea florii deşertului, însingurării, nobleţei, resemnării cu un destin de proscris, pe crucea căruia stă scris vina: preafrumuseţea chipului şi preami-nunea parfumului; puterii de a îndura, tăriei credinţei că va birui şi va trăi, surâsului trist, preastraneităţii păcii pe care o dăruieşte în semn de uluire si metanie necuprinsului, sfielii care-i sporeşte frumuseţea, graţiei şi umilinţei si blândeţii ei... Să-i mărturisim povestea de „prinţesă” beduină (despre care se zice că nimeni n-a trimis-o în deşert niciodată, ci a venit în nume propriu, în singura lume pe care a înţeles-o, şi a cărei frumuseţe o mângâia cu rouă ochilor în fiecare amurg, când nesfârşitul pare de aşteptare ars şi ne-nţeles „transfigur” de cei ce nici în vis nu picură o lacrimă să stâmpere rana focului ce fără ardere de sine doar mistuire-n vânt şi-a stihie adie, ce îngrădeşte visul să-mbrăţişeze şi mângâie), trăindu-şi toate veşniciile şi toate visele în neprihana timpului de la-nceput - în deşert nu există altfel de timp (Autorul).