Romani de roman in Japonia. Eseuri

1. Dl Radu Șerban, distinsul nostru colaborator cu poeme haiku, documentare și eseuri privitoare la tradiții culturale și realități din Țara Soarelui Răsare (unde a funcționat ca ambasador al României în perioada 14 martie 2012 – 14 august 2016), revine în actualitate cu admirabila lucrare de eseuri ROMÂNI DE ROMAN (casa de Editură Coresi, 2020, 308 p. + 90 ilustrații alb-negru și color).

Să amintim, mai întâi, că precedenta d-sale lucrare, Stația Tokio – jurnal japonez (2018) ataca și problema liniei de metrou București-Otopeni, care a beneficiat de un credit nipon de vreo 340 milioane euro, dar care „a stagnat în faza de proiect” multă vreme, și odată cu asta și eventuala „Stație Tokio” – recent s-a dat, însă, în folosință linia ferată respectivă (decembrie 2020).

Jurnalul de ambasador al dlui Radu Șerban este, dincolo de mărturia unei „misiuni” diplomatice de către un profesionist în materie, cartea unor revelații culturale și a unor contacte palpabile cu o altă lume, cu o altă civilizație, cu o altă mentalitate și tradi¡ie, despre care autorul relatează lipsit de complexe și cu un ochi critic atunci când evidențele o cer. Scriere captivantă a unui spirit echilibrat și echidistant, lucid și realist, fără a cădea într-un criticism al mentalității occidentale față de unele forme de viață orientală, relevând însemnele tradiției nipone mai mult decât milenare, fiind la curent cu hi-tech-ul unei civilizații atât de avansate încât pare utopie văzută din alte părți ale mapamondului, jurnalul de ambasador al dlui Radu Șerban evoca totodată implicarea diplomatului român în anumite acțiuni culturale de mare prestanță și răsunet. Bunăoară, pe lângă simpozionul Brâncuși-Noguchi, a mai organizat și două seminarii despre călători români în Japonia (ieromonahul Anatolie Tihai, în 1872 și monseniorul Vladimir Ghica, prin anii ‘30). Dacă ar fi rămas la post și în anul 2017, diplomatul mărturisește că ar fi organizat simpozionul-centenar „Nicolae Xenopol”, fondatorul Academiei de Studii Economice, care în 1917 își prezentase scrisorile de acreditare Suveranului nipon.

În ceea ce-l privește, experiența niponă a fost una foarte bogată în plan personal și benefică pentru relațiile României cu această țară din Extremul Orient, a cărei prezență în Occident (și chiar la noi) se face din ce în ce mai simțită, în numele progresului economic, științific și, desigur, intercultural (v. cronica noastră din „Portal-MĂIASTRA”, anul XIV, nr. 3 (56)/2018, p. 70).

2. Am scris cu deosebită plăcere despre cărțile dlui ambasador Radu Șerban (printre acestea, vreo cinci volume de haiku, de virtuozități artistice incontestabile) și o facem și acum, cu prilejul recentei cărți de eseuri, „Români de roman în Japonia”. Este vorba, cum lesne se poate observa, de un interes special acordat de fostul diplomat relațiilor pe care România le-a avut de-a lungul vremurilor cu Împărăția Japoniei, mai punctual spus, de acea „pleiadă de personalități române”, de la Anatolie Tihai la Gheorghe Băgulescu, care „au experimentat traiul în arhipelag, perioade mai lungi sau mai scurte, povestindu-și misiunile și peripețiile, ori delegând pe alții, ca în cazul Prințului Carol, să le povestească”.

Intervalul de istorie bilaterală (1872-1943), bogat în evenimente „își așteaptă încă developarea de sub straturile de palimpsest.” O astfel de „developare” constituie și cartea de față evocând destinele celor 14 personalități, pe lângă care ar mai fi fost de amintit și primii vizitatori ocazionali de la sfârșitul secolului al XIX-lea, ale căror vizite nu „nu au lăsat amprente scrise sau fotografii precum Nicolae Russel și Iuliu Popper”, primul fiind, de fapt, rus, iar celălalt pierzându-și cetățenia română).

Informațiile despre Japonia, cultura și civilizația japoneză, îndeosebi despre românii care călătoriseră în Japonia – oarecum trunchiate după al Doilea Război Mondial – „nu erau, eufemistic vorbind, la îndemâna tuturor”. Pasionat de cultura/ civilizația/ literatura Soarelui Răsare, dl Radu Șerban s-a documentat îndelung căutând „să înțeleagă mai bine cum s-au apropiat conaționalii noștri de ceea ce însemna Arhipelagul Nipon și care au fost ei.” Astfel a ajuns să scrie această carte foarte documentată „în care oferă cititorului, cu ochiul și pana celui care a străbătut și el acest drum dintre România și Japonia, «poveștile» fascinante ale celor 12 conaționali ai noștri, la care se adaugă Prințul Carol și un altul, Brâncuși, din motive diferite, ca o «prezență virtuală, impusă prin notorietatea operei sale, în spațiul artistic nipon, ca a niciunui alt artist român, chiar dacă el, personal, nu s-a aflat niciodată în Japonia».” (Marius Chelaru, Drumuri de poveste între România și Japonia, pp. 16-20).

Primul român „de roman” (viață de film!, apreciază autorul), ajuns pe meleaguri japoneze, este misionarul Anatolie Tihai (1839-1893), adolescentul care, dispărut fără urmă de la Seminarul Teologic din Chișinău, revine, după patru ani, de pe Muntele Athos, călugărit, siderându-i pe compatrioți. Va urma și absolvi Academia Teologică din Kiev și la simbolica vârstă de 33 de ani va pleca în Japonia, chemat de arhimandritul rus Nikolae Kosatkin. Rămâne până la sfârșitul zilelor ca misionar ortodox în Japonia, unde-l cheamă și pe fratele său Iacob, compozitor. Numit de ierarhia episcopiei din Chișinău „un apostol român pe ogorul Ortodoxiei japoneze”, Anatolie Tihai a ajuns acolo, după cum menționează în Jurnalul său, prin Aden, Ceylon, Singapore, Saigon, Hong-Kong, Shanghai, Nagasaki, Hyogo și, în sfârșit, Osaka, unde „oamenii sunt ei mai frumoși și mai cultivați din Japonia”. După șase ani de misionariat în Hakodate, Tihai devine preot paroh la Osaka (1868), apoi vreme de trei ani (1879-1881) a rânduit serviciul religios la Misiunea Ortodoxă Rusă din Tokyo, ca ecleziast, înlocuindu-l pe arhimandritul Kosatkin care îl chemase acolo. A mers în Rusia, însoțit de fratele său și de pictorița de icoane Irina-Rin Yamashita, pentru colectarea de fonduri în vederea înființării bisericii din Osaka. În 1882, arhimandritul Tihai a înființat la Osaka o Școală de catehism, pe care a condus-o timp de 7 ani, impunându-se ca figură de eremit, de vrednic Om al lui Dumnezeu. A predat ca profesor, apoi, mulți ani la Seminarul Teologic Ortodox din Tokyo, având cu japonezii relații de mare respect și înțelegere. Unii din învățăceii săi, botezați de el, au devenit preoți. Iar consemnările sale oferă „o bună sursă de documentare chiar și în ziua de astăzi, despre Japonia secolului al XIX-lea”. La fel articolele sale, pline de interes pentru mireni, culese ulterior în broșuri (autorul reproducând ilustrative citate din cap. IX, „Înclinația japonezilor spre educație”, al broșurii „Impresii dintr-o călătorie în Japonia”). Memoria lui a fost cinstită de takyoții care, prin colectă publică, i-au ridicat o cruce în curtea catedralei Sf. Nicolae, unde slujise cu abnegație .

Un explorator „fără seamăn”, cu simțul viu al observației, a fost Basil Assan (1860-1918), care, după excursii la Polul Nord, se aventurează, cum era la modă și cum făcuse și scriitorul francez Pierre Loti (Louis Marie Jean Viaud, 1850-1923), într-o călătorie împrejurul lumii, aventura sa în mirifica Japonie (unde vizitează câteva orașe și în interes de antreprenor: Kyoto, Nagoya, Yokohama, Tokyo, Nikko etc.) fiind devoalată într-o conferință la Societatea Geografică Română, în prezența Regelui Carol I, în 1899. Este „primul român în jurul lumii”, care ne-a lăsat niște „Japonisme” memorabile de felul: „Japonia este o țară de artiști, gustul florilor e pasiune națională și Mikado are drept blazon o crizantemă.”

Al treilea „român de roman” aventurându-se în Japonia este românca Otilia Marchiș de Cosmuță, născută în Homorodul din Satul Mare (1873-1951), măritată la 17 ani cu dr. Cornel Cosmuţă, viitorul director al Poştei din Sarajevo. Otilia Cosmuta a publicat, în 1904, în „Luceafărul” de la Budapesta, două articolul „O româncă în Japonia” și „Despre arta japonezilor”. Prietenă a lui Brâncuși și secretară a lui Anatol France, laureat Nobel, Otilia Cosmuță, mai târziu recăsătorită Bölöni, cu studii de artă la München și stabilită la Paris, pleacă în Japonia, în 1901, cu o bursă guvernamentală austro-ungară, spre a transmite reportaje din Țara Soarelui Răsare, mai puțin cunoscută în Europa, unde va rămâne în 1901-1902. Se va îmbarca la Trieste și prin Port Said, Bombay, Colombo, Calcutta, Singapore va ajunge la Hong Kong, iar de aici la Shanghai și, în sfârșit, la Yokohama și Tokyo. Fiul ei, de 9 ani, rămas la Paris cu soțul în acest timp, îi va servi apoi lui Brâncuși pentru sculptura „Prometeu”. Tablouri ale ei în stil japonez au fost achiziționate de Carmen Sylva, regina României, ea însăși dovedind înclinații artistice. Autorul comentează pe larg nu numai articolele Otiliei Cozmuță despre prezența ei în Japonia, despre „Yokohama-Tokyo” sau „arta japonezilor”, ci și alte articole în care aceasta va face referiri la cultura din Țara crizantemelor, la realități, obiceiuri și oameni, subliniind valoarea de pionierat a „japonismelor românești”.

În Dicționarul monografic „Constantin Brâncuși – Oameni din viața lui” (2020), noi am dedicat articole substanțiale atât lui Isamu Noguki cât și Otiliei Cosmuță-Bölöni, subliniind relațiile acestora cu Brâncuși, îndeosebi ale tinerei românce, cu biografie cam aventuroasă, care devenise nu numai prietenă cu Ady Endre și Rodin, vizitându-l pe sculptor la Meudon, dar și apropiată a lui Brâncuși, vizitându-i frecvent atelierul (în documentarul epistolar „Brâncuși inedit”, dna Doïna Lemny reproduce scrisorile acesteia către Brâncuși, aflate în arhiva sculptorului de la Centrul Pompidou din Paris).