Filosoful american de origine romana, Costica Bradatan, a obtinut un frumos succes international cu lucrarea sa despre vietile filosofilor (carte analizata in paginile revistei noastre), in care a aratat cum unii dintre acestia isi asuma ideile, traiesc si chiar mor pentru ele. Probabil ca tocmai acest succes l-a determinat sa abordeze prin contrast, in noua sa carte, aflata in curs de elaborare, tema esecului. Ne-a oferit un capitol din aceasta lucrare, dedicat lui Cioran, „filosoful esecului”. Stendhal spunea ca succesul este necesar pentru ca ne domoleste tulburarea interioara, generata de nesiguranta, ajutandu-ne astfel sa fim mai buni. Cei mai multi se opresc cand ajung la succes si continua sa practice reteta prin care l-au dobandit. Marii creatori, insa, sunt cei care au cutezanta sa-si demoleze propriul succes. Ei trec dincolo de el atunci cand nu se mai inscriu in orizontul de asteptare al contemporanilor, ci tintesc spre sensibilitatea generatiilor urmatoare. Asa a facut Rembrandt incepand cu Rondul de noapte, asa a facut Beethoven, dupa Simfonia a noua, cand a compus cvartetele finale. Cioran a fost de la inceput constient de rolul benefic al esecului, pe care l-a cultivat toata viata. „Orice viata, oricare ar fi ea, nu este decat istoria unui esec”, a spus Sartre in ultimul sau interviu. A diminuat, insa, importanta asertiunii sale, explicand ca, pentru el, esecul a constat in faptul ca nu a fost un filosof atat de mare ca Hegel. Despre Hegel, dar si despre Spinoza este vorba in eseul lui John Roberts, care isi pune intrebarea: „Este eroarea in gandire semnul unui esec?”. Contrar lui Descartes, care considera eroarea ceva ce trebuie neaparat eliminat (asa gandesc si inginerii de software, urmand paradigma carteziana), Hegel si, inaintea lui, Spinoza, au considerat eroarea productiva, in sensul ca ea provine din iscodirea filosofica fundamentala: „Si daca lucrurile ar sta in alt fel?”. Dupa ei, adevarul rezulta din procesul mintal presarat cu erori, el reconstituindu-se retrospectiv si nefiind nicicand finalizat. Tot in aceeasi zona se situeaza dezbaterea despre realitatea constiintei, in care se inscrie eseul elegant al lui Thomas Nagel. Este aceasta un epi-fenomen neuronal, sau ea nu poate fi redusa la infrastructura ei materiala? Iata intrebari la care merita sa reflectezi, chiar daca nu le poti gasi raspunsuri. Daca acceptam provocarea adusa de eroare, de ce nu am incerca subminarea, sau, macar, conturnarea, legilor fizicii, asa cum sugereaza cum grano salis Thomas Barlow, in savuroasa lui carte, „O teorie a nimicului”. Gheorghe M. Stefan analizeaza aceasta carte din perspectiva filosofiei stiintei, dar si bazat pe propria sa experienta de cercetator aflat in permanenta cautare de fonduri.Dedicam o sectiune dezbaterii legate de soarta literaturii in vremea internetului. Paolo Giordano contribuie cu o idee interesanta. El crede ca s-a batut prea multa moneda pe teoria suportului, conform careia o carte in format electronic nu are impactul senzorial al celei tiparite pe hartie. Parerea lui este ca pericolul consta in hiper-lectura, adica in saltul capricios de la un fragment la altul, de la un text la o imagine, care impiedica, dupa el, o lectura aprofundata (close reading), care sa puna imaginatia in miscare. Rationamentul lui este respectabil, dar cam subred. La fel s-a spus despre fotografie, ca ofera doar instantanee ale realului, despre cinematograf, ca antreneaza mintea doar intr-un singur sens, sau despre televiziune, ca ne trateaza ca pe niste infantili. Or, s-a dovedit ca efortul mintal implicat in realizarile din ce in ce mai sofisticate ale acestor medii este de acelasi ordin de complexitate cu cel impus de lectura. Mai mult, hiper-lectura a fost dintotdeauna modul de studiu al celor dedicati cercetarii stiintifice, care treceau de la un text la altul, gratie unei trimiteri bibliografice. De altfel, o trimitere hipertextuala face si Massimo Rizzante atunci cand urca pe scara timpului de la Italo Calvino la Ariosto. Paolo Giordano afirma ca toti marii scriitori au inclus in opera lor elemente tehnologice deja perimate la vremea cand scriau, chipurile, dovada ca erau alergici la noutatea tehnologica: ei vorbeau despre telegraf, cand telefonul era la ordinea zilei. Se aplica la Caragiale, in Scrisoarea pierduta, pentru ca in Romania de atunci telefonul nu aparuse, nu si la Proust, care, aproape in acelasi timp, face o analiza fina a particularitatilor unei convorbiri telefonice. Punctul pe i il pune Nicolae Manolescu, care deplange lipsa de autoritate editoriala a textelor difuzate prin internet. Este o noua forma de folclor, admite autorul, dar si folclorul a avut nevoie de literati profesionisti, pentru a intra in constiinta publica. Ce ar fi poezia populara romana, fara Alecsandri?Oricare cititor traduce textul lecturat in limbajul lui interior. Victor Ivanovici se apleaca asupra paradoxului traducerii: sa fie fidela limbii autorului, sau sa fie seducatoare, cand e transpusa in limba cititorului? Unele limbi sunt mai „ospitaliere” decat altele. Franceza, cu rigoarea ei, este destul de impenetrabila. Germana a adoptat cu gratie literatura straina. De aceea, Goethe a cutezat sa defineasca notiunea de Weltliteratur („Literatura universala”). Traducerea lui Schlegel din Shakespeare a modelat limba germana, asa cum traducerile in romana ale lui Joyce, Proust, Coetzee si Burroughs au imbogatit limba romana. Dar, vorba lui Kogalniceanu, „traducerile nu fac o literatura”. Exista scriitori care, chiar daca nu au scris intr-un limbaj vernacular foarte sofisticat (precum Ion Creanga), pierd enorm prin traducere. Alaturi de Eminescu, figureaza si Puskin in aceasta pozitie. Gary Saul Morson se intreaba daca vom avea vreodata o imagine definitiva despre Puskin. Pana si traducerea pretentioasa a lui Nabokov dupa Evgheni Oneghin i-a facut clasicului rus mai mult rau decat bine. Asta nu inseamna ca fantasma lui Puskin nu tulbura mai putin sensibilitatea cititorilor.Lesley Chamberlain actioneaza ca un detectiv versat atunci cand decodeaza romanul lui Cameron McCabe, „Fata de pe podeaua camerei de montaj”. Ea examineaza cu atentie indicii textuali care dau seama de originea etnica si de orizontul cultural al autorului acestui roman politist postmodern, care pare sa puna capat genului insusi. El este un austriac refugiat in Marea Britanie, vrand sa scape de opresiunea nazista. Semnele textuale presarate in naratiune il devoaleaza mai bine decat, in carte, probele examinate de investigatorii crimei.Mircea Cosea se intalneste cu Flavien Dupuis in examinarea modului in care totul devine „de vanzare”. Marx spunea ca exista anumite lucruri care nu se pot schimba in economia de piata: „daca pentru dragostea ta nu primesti inapoi dragoste, inseamna ca iubirea ta este o eroare, sau o nefericire”. Lucrurile au evoluat astfel incat pana si calitatile personale ale unei persoane au devenit o marfa. Analizand influenta carte a lui Negri si Hardt, Empire, Dan-Alexandru Chita arata cum critica actuala a capitalismului poate fi la fel de seducatoare si de virulenta ca Manifestul Partidului Comunist (o capodopera a romantismului literar) al lui Marx, dar, ca si acesta, ramane incapabila sa imagineze un viitor alternativ. Sartre spunea ca marxismul este orizontul „de nedepasit” al secolului al XX-lea. Sa fie capitalismul la fel, acum?
RECENZII Revista Lettre Internationale - Nr. 101-102
Nu exista inca nicio recenzie scrisa!
