Posteritatea critica a lui Eugen Lovinescu

Cartea nu e doar o reconstituire a principalelor momente ale posterității lui Lovinescu, nu e doar un gest de bilanț, de privire peste umăr, de explicare sau justificare a propriului program critic (așa cum proceda însuși Lovinescu în Memorii). Este și asta, dar e mai ales o provocare. Autorul definește tranșant miezul discuției: autonomia esteticului reprezintă principala problemă a criticii literare; „renunțând la autonomia esteticului renunțăm, în fapt, la literatură”. Lovinescu este un simbol al devotamentului pentru estetic. Posteritatea sa a fost una accidentată, adesea dramatică: la început l-au contestat contemporani precum Iorga și tradiționaliștii, dar și unii autori ieșiți din cenaclul său; l-a contestat, vehement nu o dată, marele rival, G. Călinescu. Când programul său a devenit câștigător, când literatura i-a confirmat teoriile, când s-a așezat conform direcției sale, spre modernitate, a venit comunismul, care l-a interzis decenii la rând. A revenit grație generației criticilor șaizeciști (Eugen Simion are un merit aparte, cu monografia pe care i-a dedicat-o în 1971), care și l-au fixat, alături de Mariorescu și Călinescu, drept model. Paradoxal, aceasta a fost cea mai bună perioadă a posterității sale critice: cea dintre 1965 și 1989, când direcția a fost cea corectă, în pofida unor atentate la autonomia esteticului, orchestrate de Partid (cazul protocronismului).