Pisicile Razboinice. Cartea a XXX-a: Zorii clanurilor: Calea Stelelor (volumul 30)

Ultimul roman din seria prequel Zorii Clanurilor

Călătoria în trecutul pisicilor din sălbăticie se încheie aici, odată cu momentul formării clanurilor care le sunt cunoscute cititorilor din seria principală: Clanul Tunetului, Clanul Vântului, Clanul Umbrelor, Clanul Râului.

Zăpada se topește, iar covorul de frunze de sub labele lui Cer Senin este îmbibat de apă. În sfârșit, norii se risipesc. Lumina zorilor se strecoară prin frunziș. Se pare că întreaga natură reflectă schimbările din viața pisicilor din pădure, care se pregătesc să pășească într-o nouă etapă a existenței lor. Lunile de vrajbă se încheie cu momentul în care se răspândesc ca petalele Stelei Strălucitoare, împlinind misterioasa profeție. Se formează, așadar, cinci tabere: Tabăra lui Cer Senin, Tabăra lui Tunet, Tabăra lui Undă de Râu, Tabăra lui Umbră Înaltă, Tabăra lui Iute ca Vântul.

Dar liniștea va dispărea în curând, din cauza pericolului pe care îl reprezintă pisicile fără clan. Îi pândesc din umbră pe cei slabi, ca vulpile. „Suntem mai mulți decât vă puteți imagina”, îl avertizase Crestătură pe Cer Senin, iar acum avea de gând să le facă rău cu orice chip pisicilor din tabere. Privirea amenințătoare a acestui motan răpănos îl urmărea pe Cer Senin. Plin de mânie, își găsește însă curajul de se confrunta cu banda lui Crestătură, pentru a-și salva noua familie din ghereale lor. Doar că se anunță o misiune dificilă pentru un singur războinic...

Pisicile sunt nevoite să descopere încă o dată că numai alianțele puternice, numai cei uniți pot răzbi în fața forțelor malefice care le pun în pericol taberele.

„Am călătorit atât de departe, am iubit atât de mult și, cu toate acestea, încă urmez Calea Soarelui și mă îndrept spre noile mele terenuri de vânătoare.”

„O carte plină de suspans, pentru toți cei care se întreabă ce visuri de grandoare nutrește motănelul de pe preșul de la ușă.” – Publishers Weekly

„După ce citești Pisicile Războinice, nu mai ai încredere nici măcar în Motanul Încălțat.” – Kirkus Review