Pavel Chihaia. Aventurile vocatiei

„Din motive de o mare diversitate, istoria istoriografiei din România ezită încă să abordeze, prin intermediul unor monografii, seria de istorici merituoși ai perioadei noastre postbelice. Această întârziere, oricum am privi-o, nu aduce servicii cunoașterii științifice românești și nici nu operează necesara triere a valorilor, alegând ce este bun de ce este rău și jalonând judicios un traseu al cunoașterii trecutului nostru a cărui ignorare aduce nu foloase, ci ponoase. Se preferă, în general, în aulele academice sau în turnurile de fildeș ale autorilor activi evaluarea unor epoci și a unor personalități mai îndepărtate. Cu niciun chip, deocamdată, nu sunt aduși în discuție autorii demni de o tratare sintetică, dar și suficient de amplă, în același timp, care sunt încă în viață. Pudoare? Nesiguranță în fața ochiului critic al celor discutați?
După mai mulți ani de ezitări, datorate și unor evoluții existențiale și profesionale solicitante în alt fel, am decis, la începutul anului 2017, să dau curs unui imbold mai vechi: acela de a mă dedica cercetării atente a prestației istoriografice a cercetătorului Pavel Chihaia. Mă atrăgea în această direcție atât preferința lui pentru aprofundarea explorării Evului Mediu românesc – mai ales pe dimensiunea lui sud-carpatină, dar nu numai –, cât și profilul complex și afin al acestui autor care, înainte de a se redefini ca istoric, a început prin a fi un tânăr romancier și traducător de poezie.
Studiile istorice ale lui Pavel Chihaia, deși pornesc de la evaluări punctuale (ctitorii ale primilor Basarabi, semnificația portretelor domnești dintr o biserică importantă de la Curtea de Argeș, legenda lui Negru Vodă, ideologia creștină, ascetică și războinică, a domnitorilor români în confruntare cu turcii ș.a.), evidențiază strălucit mari curente culturale și mentalități aulice din Țara Românească pe parcursul Evului Mediu. Procedând astfel, lămurind clar preluările de sugestii dintre Occident și dinspre Răsăritul ortodox, istoricul își transcende propriile obiective afișate la scenă deschisă, reluând, de fapt, în plină epocă a dominației comuniste, adică a dictaturii lui Ceaușescu, discuția inițiată de G. Ibrăileanu și de E. Lovinescu despre axele și tendințele de afirmare a identității culturale și civilizaționale românești. El oferă argumente pentru completarea și, parțial, modificarea percepțiilor de până atunci cu privire la construirea civilizației noastre așa cum le formulaseră marii critici de la «Viața românească» și de la «Sburătorul», arătând că putem vorbi despre un profil românesc la nivelul culturii și la cel al civilizației încă din vremea Evului Mediu și a ceea ce Pavel Chihaia numește «prerenașterile» noastre“. (din Cuvânt-înainte)