Patrie de unica folosinta - Vasile Sebastian Dancu

O buna perioada de timp am crezut ca ideile mele se vor intalni cu cele ale altor oameni si, incet, vom putea constitui o echipa pentru schimbare, un colegiu invizibil care va creste pe zi ce trece si va reusi sa faca ceva. Daca nu va putea sa rastoarne muntii inertiei, macar va ajuta ca lucruri mici sa se intample, pornind de la o idee modelata pe hartie. Pentru ca scrisul este ca un fel de piatra, care nu zboara in vant, ca vorba, el ramane undeva in Univers. Poate fi luat de fiecare si folosit ca o arma sau ca o caramida cu care sunt construite marile lucruri si evenimente. Prima schimbare este una mica, dar importanta, cea in care incepi sa vezi diferit unele lucruri din jurul tau si incepe sa-ti pese. Contabilizezi si alte griji, te doare suferinta din jur si nu te mai gandesti la comunitate ca la o ghena si nici la patria ta ca la o harta agatata pe peretele clasei intai.

    Fragment din volum:

    „Acum 10 ani am scris o carte impotriva pasivitatii intelectuale cu credinta ca, avem nevoie de contraideologii. Acum cred insa ca stam mult mai prost. Nu mai avem o sfera publica unde sa se loveasca ideologiile. Am devenit o societate decerebralizata, care a renuntat sa mai dezbata. In loc de dezbatere aruncam cu injuraturi, iar talibanismul este in floare. S-au implinit 90 de ani de la realizarea statului national roman, iar noi nu am fost in stare sa organizam o sesiune solemna a Parlamentului Romaniei, nici Academia Romana, a facut nimic, iar la Alba Iulia nu s-a deplasat nici un politician important de la Bucuresti. Doar presedintele Traian Basescu a organizat un cocktail la Palatul Cotroceni cu ocazia Zilei Nationale. Am trecut cu masina prin orasul Unirii in acea zi de sarbatoare si am avut senzatia ca vad o Romanie pustiita si fara de vlaga, fara suflet si fara energia de a pastra valorile. Vorbesc cu profesorul Liviu Maior, un istoric de mare forta si mare angajament, ne intrebam cum este posibil sa fim atat de insensibili. Mi-e rusine ca nu suntem in stare sa ridicam privirea mai sus de portofel.
    Cand sunt departe de tara, de televiziunile mogulesti, de ziare si cunostinte de politicieni, incerc sa vizualizez Romania. Sa mi-o inchipui fara aceste proptele, fara aceste ferestre prin care ne uitam zilnic spre lume. Revad o serie de lucruri halucinante, lucruri care m-au socat, ranit sau doar m-au pus pe ganduri. Despre aceste am scris in aceasta carte, parti dintr-un tablou care pare ireal, apocaliptic uneori. Imi aduc aminte de unul dintre poetii copilariei mele, astazi dramaturg la Paris, Matei Visniec, si de al sau „Oras cu un singur locuitor”. Ma gandesc la un titlu pentru acest text: Tara cu un singur locuitor. Vad romanul simbolic ca pe un om abatut, deznadjduit, trist si costeliv, un popor care nu creeaza nicio sinergie. Fiecare roman are Romania lui, nu se intalneste niciodata cu ceilalti romani, nu pun nimic impreuna, se urasc dincolo de garduri si pereti, isi tarasc singuri prin istorie o Romanie ca pe un sac peticit si plin de lucruri inutile. Fiecare isi poarta identitatea ca pe o povara. Ca pe o rana. In strainatate romanii fug de romani, iar copiii plecati cauta sa uite limba materna. - Noiembrie 2009”