O zi. Ultima

45.538 de cuvinte. Atatea stau stranse in cartea asta. Asa imi indica un contor al softului in care am editat textul. Ceea ce inseamna ca in aceasta prezentare a ei, a cartii, trebuie sa ma comport ca un gospodar care ar incerca sa hraneasca toata pasarimea satului cu o singura mana de graunte. N-am cum. Si nici n-as vorbi despre ea asa cum o facem despre copiii nostri, care sunt mereu ai mai destepti, mai frumosi sau macar mai inalti decat ai altora. In momentul asta, tot programul de editare ma salveaza. Observ ca are posibilitatea de a rezuma textul meu in numai zece sentinte: De riduri. De paradigma. Nu de om, ci de magar […] De necuratie. De scoala. De efeminat. De care uitasem. De munca. De butie. De pareri. Imi dau seama insa ca posibilul cititor interesat, ori librarul care ar dori sa vanda cartea, nu are cum sa inteleaga prea multe din asta. Nu pricep nici eu de unde apetenta programului pentru prepozitia de. Sunt singur in casa, nimeni nu-si poate da cu parerea despre volumul asta, editorii ma suna rugand sa le trimit acest sinopsis. In clipa aia, Cimbru, cainele meu, cel care ma intelege mereu atat de bine, isi falfaie coada pe langa cracii pantalonilor mei. Ii pun manuscrisul in fata si-l rog sa ma ajute cumva. Il miroase curios, de doua, trei ori, pana isi da seama ca nu-i bun de mancat. E clar, cartea asta nu este buna de mancat! Poate o fi buna la altceva. Nu stiu, macar ca paleta de ping-pong.