Nu-mi amintesc ce-am uitat

Nu-mi amintesc ce-am uitat reprezinta o ampla trecere in revista a celor mai recente descoperiri stiintifice care au legatura cu boala Alzheimer. Autoarea cauta informatii proaspete cu un aplomb aproape detectivistic, deoarece multi oameni de stiinta, nedorind sa le fie furate ideile de cercetatori rivali, sunt reticenti in a le face publice inainte de validarea observatiilor si de publicarea concluziilor in reviste cunoscute. Sue Halpern nu ezita sa experimenteze pe propria piele metode revolutionare de diagnostic sau chiar remedii, plonjand cand in experimente bazate pe realitatea virtuala pentru studierea functiilor cerebrale, cand fiind de acord cu scanari nevalidate de intreaga comunitate stiintifica. Lumea medicala vazuta prin ochii unei persoane ca oricare alta, asa cum reiese din cartea de fata, seamana cu un labirint in care, din nefericire, fundaturile (companii care dau faliment, medicamente care dau reactii adverse grave) nu sunt putine, iar sarlatanii sunt cel putin la fel de multi ca savantii geniali ori cercetatorii vizionari. Mecanismul declansarii bolii Alzheimer si evolutia ei ulterioara sunt descrise extrem de amanuntit, dar pe langa vastele detalii fiziologice, Sue Halpern dovedeste si o profunda intelegere a suferintei umane. Autoarea creioneaza foarte exact micile sau marile drame pe care le traverseaza familiile bolnavilor de Alzheimer sau cei care afla ca vor dezvolta boala inainte de manifestarea celor dintai simptome. Citita in aceasta cheie, cartea devine un veritabil ghid de pastrare a unei cat mai bune calitati a vietii, din punct de vedere fizic si psihic, atunci cand destinul pare sa fie pecetluit, iar medicina nu da semne ca ar progresa mai rapid decat maladia. Chiar daca Alzheimerul pastreaza destule necunoscute, iar un tratament miraculos inca se lasa asteptat, volumul de fata reprezinta o lectura obligatorie pentru medici si pacienti deopotriva, precum si pentru orice om care are curiozitatea de a vedea cum cercetarea si stiinta pot depasi obstacole considerate pana nu de mult insurmontabile si pot aduce in viata oricui un strop de speranta. Inainte sa moara, la varsta de 77 de ani, tatal meu a trecut prin experienta Alzheimerului, desi nu a ajuns la stadiul final. Era constient - si chiar el imi spunea - cat de frustrant este sa citesti ziarul si dupa aceea sa o iei de la capat, sau sa te uiti mirat la un desfacator de conserve si sa nu stii la ce foloseste, ori sa suni un prieten la a carui inmormantare ai fost cu doi ani in urma. Desi era normal sa ma tem ca nu cumva sa am soarta tatalui meu, in realitate nici nu ma gandeam la asta. Cum de obicei intrebarile nasc alte intrebari inainte de a genera raspunsuri, la un moment dat am incetat sa ma mai gandesc neaparat la tatal meu sau la mine, chiar si atunci cand ma intrebam, spre exemplu, de ce memoria unei persoane de 44 de ani este in general mai buna decat cea a uneia de 77 de ani (daca este!) si de ce memoria uneia de 26 de ani era mai buna decat a primelor doua. Raspunsul la aceasta intrebare nu era atat de simplu pe cat parea. Daca varsta era hotul, ce anume fura? Sue Halpern