La ce ora, din ce zi

Cine oare poate surprinde cu mai multa acuitate esenta unei carti, stilul ei, decat insusi autorul? Intr-un volum recent (Longtemps, j’ai donne raison a Ginger Rogers, Grasset, 2020), Frederic Vitoux isi marturisea, cu o dezarmanta sinceritate, preferintele:Imi plac scriitorii care pierd firul gandurilor, povestilor, reflectiilor. Si ce daca, prin felul in care scriu, nu se tin ata de ceea ce voiau sa spuna, ci, dimpotriva, se lasa dusi de val, se descentreaza, deschid paranteze inspre lumi nebanuite de ei insisi cu o clipa inainte? Si ce daca uita sa le inchida? Eu n-am sa fac niciodata elogiul inchiderii.Pe scurt, nimic mai incantator decat sa te lasi in voia unei literaturi vagabonde, sa te simti liber, gata sa te inclini in fata unei chemari, unei tentatii. Cand citesc, imi sunt dragi cartile in care stiu, in care simt ca autorul poate, in orice moment, la fiecare pagina, sa ma poarte intr-o directie imprevizibila, urmandu-si fantezia, si ca nimic nu e premeditat ori batut in cuie dinainte. Imi plac cartile in miscare, cartile cu gust de hoinareala…La ce ora, din ce zi… e o astfel de carte, pornita sa descopere, intr-un colt de Paris, pasiuni, vise, deceptii, intr-un cuvant, trairi legate de un punct fix, micul bistrou Au Rendez-vous des Mariniers de pe insula Saint-Louis. Seismograf al unei epoci la ani-lumina de prezent si incredibil de aproape totusi, volumul e si un exercitiu de Gnosi seauton declinat in cheia lui „cunoaste-te pe tine insuti cunoscandu-i pe ceilalti“. Cand ei se cheama Dos Passos, Hemingway, Cendrars, Simenon, Celine, Mauriac, Picasso… iar scriitura se joaca glosand cu un umor duios ori ironic, sa ratacesti prin vremuri si cuvinte e, fara indoiala, o experienta fermecatoare.