Istoria credintelor si ideilor religioase Vol.3: De la Mahomed la epoca Reformelor - Mircea Eliade

Monumentala lucrare Istoria credintelor si ideilor religioase exploreaza originea si semnificatiile divinitatilor si riturilor din diferite epoci si regiuni ale lumii, punind in evidenta, dupa cum afirma autorul insusi, „unitatea fundamentala a fenomenelor religioase si, in acelasi timp, noutatea inepuizabila a expresiilor lor”. Volumul al treilea continua, de la Sfintul Augustin pina in epoca Luminilor, istoria religiei crestine inceputa in volumul precedent. Sint de asemenea prezentate avintul islamului, mistica evreiasca, crestina si musulmana, ereziile, practicile populare si ezoterismul, dar si religiile eurasiatice si tibetane.   Mircea Eliade a reusit ca nimeni altul sa ofere publicului occidental date despre religiile «primitive» ale Orientului. Toti cei interesati de marea aventura umana vor gasi in Istoria sa noi informatii si noi unghiuri de abordare. - New York Times Book Review
Cuprins: Religiile Eurasiei antice: turco-mongolii, fino-ugricii, balto-slavii • Bisericile crestine inainte de criza iconoclasta (secolele VIII-IX) • Mahomed si avintul islamului • Catolicismul apusean de la Carol cel Mare la Gioacchino da Fiore • Teologii si mistici musulmane • Iudaismul de la rascoala lui Bar-Kokhba pina la hasidism • Miscarile religioase din Europa: din Evul Mediu tirziu pina in ajunul Reformei • Religie, magie si traditii hermetice inainte si dupa Reforme • Religiile tibetane Fragment din volumul "Istoria credintelor si ideilor religioase vol. 3 De la Mahomed la epoca reformelor" de Mircea Eliade:   „Catolicismul apusean de la Carol cel Mare la Gioacchino da Fiore 266. Crestinismul in Evul Mediu timpuriu   In 474, Romulus Augustulus, ultimul imparat roman din Occident, a fost inlaturat de un rege barbar, Odoacru. Multa vreme, istoricii au considerat anul 474 drept data conventionala a sfarsitului Antichitatii si a inceputului Evului Mediu. Dar aparitia, in 1937, a cartii postume a lui Henri Pirenne, Mahomet et Charlemagne, a situat chestiunea intr-o cu totul alta perspectiva. Marele istoric belgian atragea atentia asupra catorva fapte semnificative. Pe de o parte, structurile sociale ale Imperiului supravietuiesc inca doua secole. Pe de alta parte, regii barbari din secolele al VI-lea si al VII-lea folosesc metode romane si isi aroga titluri mostenite de la Imperiu. In plus, comunicatiile comerciale cu Bizantul si Asia continua. Ruptura dintre Occident si Orient a avut loc, dupa Pirenne, in secolul al VIII-lea si cauza a fost invazia islamului. Izolat de centrele de cultura mediteraneana , ruinat de invazii neintrerupte si de razboaie interne, Occidentul se scufunda in „barbarie". Noua societate care va aparea pe ruinele sale va avea ca temei autonomia rurala; expresia sa va fi feudalismul. Carol cel Mare va reusi sa organizeze o lume cu totul noua: Evul Mediu. Ipoteza lui Pirenne a prilejuit o lunga controversal, si azi ea nu e decat partial acceptata. Dar teza sa a avut meritul de a-i fi obligat pe savanti sa reexamineze procesul istoric complex care va duce la cristalizarea Evului Mediu occidental. Pirenne n-a tinut seama de schimbarile profunde aduse in Occident de crestinism. Or, asa cum a aratat W.C. Bark, istoria Europei Occidentale intre anii 300 si 600 este rezultatul conjugat a doi factori : 1) crestinismul si 2) socurile si contrasocurile evenimentiale: destramarea treptata a economiei si a guvernarii romane locale, dezordinea creata de repetatele invazii, autosuficienta crescanda a unei societati de tip agrar. Intr-adevar, daca Occidentul n-ar fi fost divizat, sarac si slab guvernat, influenta Bisericii n-ar fi putut fi atat de hotaratoare. La inceputurile sale, societatea medievala era o comunitate de descoperitori, de pionieri. Modelul ei era intrucatva constituit de manastirile benedictine. Patriarhul monahismului apusean, Sfantul Benedict (cca 480-cca 540), a randuit un sir de mici comunitati, perfect autonome economic. Distrugerea uneia sau mai multor manastiri nu atragea dupa sine ruinarea intregii institutii monastice. Navalirile barbarilor nomazi, urmate de incursiunile vikingilor, distrusesera orasele, prin urmare, unicele centre de cultura. Resturile mostenirii culturale clasice supravietuiau in manastiri. Putini calugari insa aveau ragazul sa se consacre studiului. Principala lor indatorire era aceea de a propovadui crestinismul si a-i ajuta pe saraci. In plus, erau constructori, medici, lucratori in metal si mai ales agricultori. Uneltele si metodele de a cultiva pamantul au fost perfectionate mult de acesti calugari. S-a comparat constelatia de manastiri care se bucurau de o perfecta autarhie economica cu sistemul feudal de proprietate, adica cu pamanturile atribuite de senior vasalilor lui, ca recompensa sau dar anticipat pentru serviciile lor militare. Acesti doi „germeni", capabili sa supravietuiasca dezastrelor istoriei, au constituit bazele unei societati si ale unei culturi noi. Carol Martel secularizase multe mosii apartinand Bisericii ca sa le imparta supusilor sai. Era singura cale de a alcatui o oaste puternica si devotata; in timpul acela, nici un suveran nu avea posibilitatea sa-si echipeze singur trupele.”