Instrumentele muzicale ale poporului roman - Tiberiu Alexandru

In zilele noastre, poporul romin foloseste un mare numar de instrumente muzicale pentru a-si talmaci in sunete simtamintele ce-l framinta. Alaturi de instrumente foarte vechi ca buhaiul, duba. buciumul, fluierele, cimpoiul, se gasesc si altele, imprumutate in perioade istorice mai apropiate, cum sint vioara, tambalul,chitara sau clarinetul, ori unele care au patruns de curind in lumea cantecului nostru popular, ca de pilda torogoata, saxofonul sau acordeonul.
Am lasat in afara acestei impartiri clasice frunza, coaja de mesleacan, solzul de peste si alte mijloace asemanatoare, care dau suflatului, fluieratului, suieratului ori dirlaitului executantului un caraclor instrumental si pe care le-am numit pseudoinstrumente. Dintr-un anumit punct de vedere ele sint idiofone de suflat, dar tot atit de bine pot fi socotite ancii simple si categorisite aerofone, sau unele clasificate chiar in grupa membranofonelor, ca de pilda foita de hartie presata de buzele executantului de latul unui pieplene. Tinind seama de caracterul specific si de marea simplitate a « instrumentelor » de acest fel, am inceput cu ele descrierea instrumentelor muzicale folosite de poporul nostru.
Aceasta clasificare are multe neajunsuri, intre care cel izbitor este amestecul instrumentelor vechi cu cele noi, a celor propriu-zis populare cu cele de fabrica, precum si a celor lautaresti cu cele folosite de instrumentistii populari fara vreun scop lucrativ. S-a vazut insa ca intre instrumentele muzicale pe care le foloseste poporul nostru nu se pot statornici hotare categorice, ca intre instrumentele lautaresti intilnim uneori instrumente folosite de instrumentistii populari amatori ori, dimpotriva, ca cimpoiul este intrebuintat pe alocuri de muzicanti semiproresionisti etc. Pe de alta parte, acest amestec il intilnim in insasi practica muzicala care nu tine seama de categorisirile unei prea savante sistematizari. Oricum ar fi, clasificarea pe care am adoptat-o nu trebuie sa fie socotita ca o schema rigida, ea nefiind decit un ajutor pentru o gindire si sistematizare stiintifica.

Fragment:

"FLUIERUL Fluieraşul (trişca), fluierul şi fluierul mare (fluieroiul) (Fluierul cu dop şi şase deschizături pentru degele)

Fluierul care se bucură de cea mai largă răspîndire, fiind cunoscut pe Intreg teritoriul fării, este cel cu dop şi şase deschizături pentru degete. Oltenii, muntenii, dobrogenii şi moldovenii din sudul provinciei îl numesc fluter, bănăţenii, ardelenii şi oltenii din ţinu-turile învecinate Banatului îi spun fluieră, iar bucovinenii, moldovenii din partea de miazănoapte a provinciei şi aproape toţi ardelenii îi zic trişcă. Cele mai răspIndite sint cele mici, numite uneori fluieraşe sau trişcuţe, şi cele mijlocii. Cele mari, numite prin Ardeal fluieroaie ori fluieroane, sînt mai rare. Ele sînt folosite mai ales în părţile Sibiului, Hunedoarei şi în nordul Olteniei, în satele de « ungureni ». Ca şi celelalte fluiere şi acestea prezintă o mare varietate de construcţiel. Ele sînt făcute aproape întotdeauna din lemn, cu profilul exterior al tubului uşor conic şi cu desehizăturile pentru degete de cele mai multe ori ovale, orînduite în două grupuri de clte trei. La capătul de jos al fluierului tubul este lăsat pe o mică distanţă cu pereţii mai groşi ori este inchis cu un dop, numit uneori « fund », care lasă în centru un orificiu mic, cu diametrul de aproximativ 05 cm. Depărtarea de la capătul de .jos al fluierului la prima deschiză-tură pentru deget este mai mare decît distanţa dintre celelalte deschizături (pînă la Indoitul distanţei, rar mai mult) şi ceva mai mare decît cea dintre cele două grupuri de deschizături. Gaura a şasea se află cam la jumătatea distanţei dintre limba vranei şi capătul de jos al ţevii. Asemenea fluiere sînt uneori construite într-o bîtă (« fluier 1n botă »), în care caz se taie In tub o deschizătură corespunzătoare găurii de jos a ţevii. Alteori, un fluier cu dop şi şase deschizături pentru degete se face în codirişca unui bici (« fluier bici »). Fluierele vrIncenilor au « toartă », o proeminenţă lunguiaţă cu crestături, lăsată de-a lungul tubului, în partea opusă şirului de deschiză"turi pentru degete. Mijlocul ei este străbătut de o gaură, care îngăduie executantului să-şi lege instrumentul de brîu. Scările fluierelor cu dop şi şase deschizături pentru degete diferă şi ele aproape de la un instrument la altul. "