Fuga spre campul cu ciori

Fuga spre cimpul cu ciori este povestea unei iubiri zbuciumate dintre un tata propagandist al ateismului stiintific si un fiu monah. Jertfa avraamica este rasturnata: tatal renunta la fiul devenit credincios pentru a ramine fidel ateismului pe care l-a slujit toata viata. Povestea, scrisa la persoana intii, abunda in detalii de mare intimitate si sinceritate, motiv pentru care publicarea ei a devenit posibila doar dupa moartea tatalui. .................................. ...cartea apare in aceeasi perioada in care un alt roman semnat Savatie Bastovoi, tratind tema copilariei si a propagandei, Iepurii nu mor, apare la Paris, la prestigioasa editura Jacqueline Chambon (Actes Sud). Cele doua carti nu se intersecteaza, ci doar se completeaza reciproc. Fuga spre cimpul cu ciori nu este asadar o continuare la Iepurii nu mor, ci mai degraba o carte sora, zugravind impreuna tabloul vietii intr-o lume din care Dumnezeu a fost izgonit. Fragment: De fapt, citise o data Biblia. Nu toata, dar o citise. Cred ca era prin clasa a sasea sau a saptea. Era pionier, un pionier adevarat. Stia ca Dumnezeu nu exista si ca Biblia e o carte cu foarte multe greseli, scrisa de oameni necarturari, pentru a prosti poporul. Stia o gramada de minciuni care erau scrise in Biblie, tatal sau i le spusese. De exemplu, aceea ca balena l-a inghitit pe Iona si pe urma l-a scos afara intreg. Balena are gura mare, e adevarat, ar fi putut sa incapa Iona intreg, chiar in picioare. Dar cei care au scris Biblia, daca nu stiau biologie, nu stiau ca balena are o gatita subtire cat un pahar de doua sute de grame. Erau si alte minciuni: aceea ca in corabia lui Noe au incaput atatea animale, ca lumea are numai sapte mii de ani, ca omul a fost facut din lut. Intr-un cuvant, o carte plina de minciuni. Evangheliile erau altfel. Erau tocmai patru si semanau intre ele, numai inceputul era altfel. Dar le-a citit pe toate. Nu stie ce era cu el, dar le tinea minte aproape pe de rost. Stia bucati intregi si le spunea la babe, si chiar la copii, cand se jucau. Nu era vorbaret deloc, chiar vorbea rar de tot, iar cu strainii nu vorbea deloc. Dar odata s-a dus la baba Tania dupa lapte si i-a vorbit din Biblie. Femeia i-a spus sa se aseze pe lejanca si sa bea o cana de lapte cu invartita, iar ea s-a dus fuga sa o cheme pe sora ei, care traia peste drum. S-au asezat amandoua in fata lui si-l indemnau sa le vorbeasca din Biblie. Ele erau credincioase, dar nu au citit niciodata in Biblie, auzeau pentru prima data ceea ce le povestea el. Nici nu intelegea cum credeau, daca nu stiau in ce cred. Totusi ele credeau. Iar el bea lapte si le povestea totul, asa cum a citit, cu tot cu numele acelea grele jidovesti, ca le tinea minte pe toate. Se vedea ca femeile erau foarte bucuroase si nu mai vroiau sa-i dea drumul sa plece. Se mirau ca fiul lui Valentin Stepanovici vorbeste asa de frumos din Biblie. Ii tot spuneau: “Ei, mai Stefanica, sa cresti tu oleaca mai mare si sa te duci sa inveti, sa vii sa ne fii un popusor. Tare bun popusor ar iesi din tine. Am avea si noi biserica noastra in sat, nu ne-am mai duce peste deal.&' “Eu va povestesc din Biblie - le-a zis el - dar eu nu cred in Dumnezeu. Dumnezeu nu exista.&' “Nu zi asa - spuneau femeile fara suparare - nu se poate sa spui asa.&' Sintem adevarati doar atunci cind plingem Apostolul Pavel a spus ca nimeni nu stie ce este in sufletul omului, decit numai Dumnezeu si omul insusi. Dar uneori se intimpla ca nici noi insine nu mai stim ce e in sufletul nostru. Oamenii au atitea fete incit nu iti poti da seama care e cea adevarata. Poate ca cea care persista cel mai mult? Ne suparam, ne bucuram, sintem zgirciti, iar alteori darnici, uneori prea aspri, alteori usuratici. Putini sint oamenii constanti, fie in rau, fie in bine. Si eu am atitea fete si in toate ma regasesc atit de mult incit nici nu mai stiu care ma reprezinta cel mai bine, cu alte cuvinte, cu care dintre toate aceste fete voi merge la judecata? Iar acest camelionism nesuferit si pentru mine si pentru cei din jur l-am mostenit de la tatal meu. Acest amestec de rau si bine este fara indoiala o boala care, atunci cind nu-L ai pe Dumnezeu, poate motiva cele mai nesabuite fapte. Cred ca cele mai cumplite fapte in istorie n-au fost savirsite de oamenii rai cu desavirsire, ci de aceia care aveau in sine amestecat raul cu binele. Caci nu-i asa, cine ar urma un om rau cu desavirsire? Raul nu e atit de rau daca nu are in el amestecat si putin bine. Odata, cind am fost la Essex, am avut o discutie cu arhimandritul Zaharia, una din acele discutii care te urmaresc toata viata. Am ajuns sa discutam despre lacrimi pentru ca e o boala a incepatorilor sa discute despre lucrurile inalte, iar lacrimile sint un rod al inaltimilor. Atunci parintele Zaharia mi-a zis un lucru pe care nu pot sa-l uit. Anume ca noi, oamenii, sintem adevarati doar atunci cind plingem. Nu mai stiu daca aceasta vorba ii apartinea sau daca a auzit-o de la duhovnicul sau, parintele Sofronie, cert este ca acest inteles al omului nu-l mai auzisem, desi era atit de evident. Stiu ca se poate face o intreaga filozofie despre lacrimile false, dar nu despre asta este vorba. Plinsul este la fel de firesc ca si risul. Cred ca ar trebui sa plingem cel putin la fel de des precum ridem. La un moment dat oamenii au inceput sa considere plinsul ceva rusinos, o expresie a slabiciunii. Dar e la fel de adevarat ca si risul poate trada o slabiciune. Ma gindesc ca Prorocul David, care era un ostas neinfricat, plingea de multe ori, marturisind ca pina si asternutul si-l uda cu lacrimi. Desigur era o alta lume. Astazi barbatii nu mai poarta razboaie, nu mai strabat paduri in cautarea vinatului, nu mai sint amenintati de animalele salbatice, de stihii, in schimb nu pling. Aceasta incapacitate de a plinge pare sa fie singura calitate a barbatilor de azi. Tata plingea usor si acesta era un mare paradox. Era un barbat zdravan, ursuz si care vorbea tare. Daca te chema sa-ti spuna ceva, aveai impresia ca vrea sa te bata. Chiar si cind te ruga sa-i dai o farfurie din celalalt capat al mesei parea ca te cearta. Si cu toate acestea plingea la filmele proletare. Plingea cind vedea batrini saraci, copii flaminzi si indeobste cind vedea vreo nedreptate. Mamica ridea de el. Acesta era singurul moment cind mamica il putea lua peste picior si el nu se supara. Aici parintele Zaharia avea dreptate sa spuna ca omul e el insusi doar atunci cind plinge. Nu pot sa uit fata dura a tatei cum se schimba atunci cind plingea la filme, stergindu-si ochii cu miinile lui late, cu degetele acelea groase pe care nu a purtat niciodata inel. Atunci tata era el insusi si era atit de curat si atit de bun. Restul era viata cu mizeriile ei, cu saracia si mindria ei, cu tot ce e strain si insingureaza pe om, ducindu-l atit de departe de ceea ce ar trebui sa fie el cu adevarat. Sint oameni care au plinsul in interior. Acestia sint cei mai frumosi oameni de pe pamint. Acest plins launtric nu are in el nimic din tristetea si apasarea oamenilor neimpliniti sau loviti de vreo suferinta. Acest plins launtric este ca o lumina de dimineata care strabate prin ceata. Acestia sint oamenii pe care ii iubesti fara sa stii de ce si revii la ei pentru ca amintirea lor nu te paraseste. Nu este o mai mare bucurie in viata decit aceea de a intilni un astfel de om. Desi ei pot trece neobservati. Pentru a-i recunoaste trebuie ca si tu sa fi plins macar odata in viata, sa plingi de-adevaratelea. Sint atitea lacrimi in lume care se varsa necontenit. Lacrimile suferintei curg sub luminile reclamelor, in orasele mari, in bai, in asternuturi, in masini. Rasuna atitea racnete de durere, atitea suspine, dincolo de buletinele de stiri, dincolo de talk show-urile televizate, dincolo de vacarmul cluburilor de noapte. Intreaga noastra civilizatie cu noile ei tehnologii care se intrec una pe alta este indreptata sa ascunda acest plins, sa ne faca sa credem ca plinsul nu exista. Dar lacrimile se varsa necontinit si o gramada de oameni isi traiesc adevarata conditie, aflindu-se in cele mai sincere, cele mai sfisietoare momente ale vietii lor, in timp ce noi ne cufundam in nesimtire. Si doar atunci cind suferinta da buzna in viata noastra, doar atunci perdeaua indiferentei cade de pe fata lumii. Lumea apare asa cum e ea, cu raul si cu binele ei. Iar deasupra ei, abia atunci, se vede Dumnezeu. Lumina iubirii lui Dumnezeu nu poate fi vazuta decit prin lacrimi, altfel ea ne-ar orbi. ............................................................ 'Probabil nu exista om care, copil fiind, nu s-a repezit sa prinda o pasare. Copiii cred ca pot prinde pasarile cu mina. Desigur, aceasta este o credinta care se ruineaza cu virsta, cind copiii cresc si li se pare stupid sa se mai avinte dupa pasari. Pasarile zboara. Unele zboara putin de tot, parca pentru a te momi sa le urmezi. Se muta la o intinzatura de mina, atit cit sa nu le poti ajunge. Totul pare un joc. Un joc ce s-ar putea prelungi toata viata daca oamenii nu ar imbatrini si pasarile nu ar muri.&'