Filosofia picturii. Cartea privirii

Pictorul este chemat, prin destin, să fie mercenarul vieţii care luptă pe câmpiile ochilor, împotriva inutilului şi umpluturii. Pictorul este chemat de pictură ca să fie martorul privirii, al adevăratei înfăţişări a lumii. La o astfel de chemare a cugetului se gândea şi Eminescu când numea ochii „cei doi luminători ai timpului, a căror vedere este pipăire mai subţire decât pipăirea mâinilor”. Privirea pipăie în lucruri timpul amintirii lor veşnice. Privirea pipăie însuşi chipul lumii. Ochiul privirii trăieşte sub altă zodie decât aceea a ochiului vederii. Pictorul priveşte ceea ce omul doar vede. Dacă vederea este prea zgomotoasă, privirea caută tăcerea lucrurilor. Dacă vederea memorează lucrurile, privirea caută uitarea lor. Vederea cercetează mulţimea lucrurilor, privirea caută unitatea lor. Văzul se uită în spaţiu, privirea caută lucrurile în timp. De aceea, ochiul caută, privirea găseşte. În timp ce ochiul este sclavul unei lumi necăpătuite, privirea trăieşte mereu la un capăt de lume. În pădurea lumii, vederea umblă urmărită mereu de propriul ei mers. Dar inima lumii se lasă trăită numai în privire, pentru că însăşi viaţa îşi caută traiul în tihna privirii.

Marin TARANGUL