Exegeza si hermeneutica la Sfintii Parinti

Daca luam in considerare intregul scrierilor patristice vom constata ca cea mai mare parte sunt comentarii ale Scripturii. Motivele sunt diverse: in primul rand, Scripturile sunt expresia prezentei lui Dumnezeu in mijlocul poporului sau si exprima alianta cu Dumnezeu, ceea ce-i conduce pe Parinti la dezvoltarea notiunii de iconomie a mantuirii, la precizarea rolului Duhului Sfant activ in Scriptura, la aprofundarea relatiei omului cu Dumnezeu si, in sens mai larg, a antropologiei. Pentru evrei, Scripturile erau Tora vie (cum arata Neemia 8). Explicitarea oferita in acelasi timp – Legea orala (Torah she- be`al peh), dezvoltata in Misna (legislatia provenita din Tora) si in Talmud, care o comenteaza – e de asemenea revelata. Pentru crestini e altfel: Cristos e Cuvantul intrupat (In. 6). Intreaga Biblie ne spune ca „Dumnezeu a vorbit”. Cuvantul – Dhavar – strabate intreaga Scriptura. Dar acest Cuvant nu mai e pentru noi doar cel pe care Dumnezeu il adresa poporului sau prin intermediul profetilor ori cel care se manifesta ca Tora metafizica in Pentateuh. Acest Cuvant s-a intrupat in firea noastra, a devenit un om (In. 1, 14). E vorba de o revolutie fara precedent. Dumnezeu se micsoreaza, cum explica imnul catre Filipeni, pentru a ni se alatura in umanitatea noastra si acolo ne permite sa-l cunoastem. De acum tot ce e uman e si dumnezeiesc, la fel si viceversa.Astfel, pe urma Sfantului Ieronim, Parintii amintesc ca „a ignora Scripturile inseamna a-l ignora pe Cristos”, de unde importanta pe care le-o acorda, unitatea pe care o subliniaza intre cele doua Testamente si recitirea Vechiului Testament in lumina celui Nou.