Eu, Nietzscheanul - Mihail Soare

Daca un calator debarcat aici din lumi indepartate si-ar publica impresiile despre popasul pe minunata noastra Planeta Albastra („pacat numai ca e locuita”), cred ca reportajul sau ar coincide cu paginile de fata * destul cat sa i se cuvina si lui Mihail Soare ceva drepturi de autor. Caci la drept vorbind, ce altceva a fost aparitia acestui fantomatic pribeag cu pasaport parnasian emis abia tarziu (debutul cu Inger de prisos datand din 2007) daca nu o intalnire de gradul trei ? Pe „gentilomul neasemenea” al lirei, blazonul il desemneaza nu doar „singur printre poeti” ca pe Sorescu, ci strain printre oameni in genere, carora li se prezinta printr-o ghicitoare precum testul dat fariseilor cu paradoxul descendentei din David : „Daca sunt, eu ce sunt/ un marunt/ amanunt/ un mereu doar secund/ dumnezei injurand/ ori vreun geamat imund/ asta sunt, asta sunt ? / /…/ / Daca sunt, cine sunt / vreun cuvant / de nesfant/ vreun Pascal fredonand/ in swahili, vreun rand/ vreun temei de mormant/ daca sunt, de ce sunt ?” Insistenta autoportretistica nu este insa pentru acest pustnic vreun exercitiu de apropiere fata de semeni, ci invers, o tehnica perspectivista de disociere „eu-voi” asemeni  electricitatii care, trecand prin apa, separa hidrogenul de oxigen. In raport cu prozaica si ostila lume umana, el apare astfel monstruos ca un Gregor Samsa („M-am intrebat mereu de ce-am trei ochi/de trei culori, de ce am parul verde,/sangele-albastru, oare ce deochi/ ma insoteste umbra si ma pierde”), oglindire perfect explicabila cata vreme „poezia este esecul realitatii”. si nu e oare aceasta imagine rasturnata tocmai Trista Figura a oricarui  autentic luptator cu condeiul impotriva morilor de vant ? Cert e ca enciclopedismul dezinvolt si uluitoarea inventivitate a scriiturii lui Mihail Soare ofera un spectacol lexical de zile mari, de care doar un acrobat virtuoz deghizat in clown este in stare. Elevatia acestui autor cu nume parca predestinat (Luceafarul poeziei romanesti nu e cumva, el insusi, un soare pe nume Mihail ?) face sa apara, prin contrast, cu atat mai joasa actuala critica literara ce pregeta inca sa-i salute rasaritul. si cand altcandva se trece cu vederea soarele mai abitir decat in timpul noptii ? Intunericul medieval de care au parte azi stralucite condeie de acest fel l-ar fi facut pe Nietzsche, dascalul stingherului poet, sa nu mai predice nici macar dansul ca “noaptea e si ea un soare”. (Emil Lungeanu)