Elixirul dragostei - Eric-Emmanuel Schmitt

Dragostea este oare un sentiment declansat de un proces chimic, sau este pur si simplu un miracol al spiritului, imposibil de explicat? Exista o metoda infailibila pentru a starni pasiunea, un elixir precum cel care i-a unit odinioara pe Tristan si Isolda? Sau cei care se indragostesc asculta doar de propria libertate?

Fosti iubiti, Adam si Louise traiesc la mii de kilometri departare unul de celalalt, el la Paris, ea in Montreal. Corespondand pe e-mail, cei doi isi evoca trecutul comun, ranile inca neinchise, momentele de bucurie, dar si noile relatii. Ceea ce-i apropie insa a doua oara este prietenia, construita de comun acord si insotita de o provocare: ar putea sa-si reinvie dragostea tocmai vorbind despre dragoste?
Eric-Emmanuel Schmitt, observator minutios si lucid al capriciilor inimii, reuseste sa transpuna in acest roman epistolar, cu fine si surprinzatoare nuante, parcursul plin de capcane al unei legaturi amoroase tipice pentru vremurile noastre.

„In Elixirul dragostei m-a interesat mai ales distinctia dintre dorinta si sentiment. Cred ca, in privinta iubirii, problema consta in faptul ca denumim cu acelasi cuvant doua teritorii diferite: cel al dorintei si cel al sentimentului. La granita dintre ele, atunci cand incercam sa impacam atractia fizica si dragostea, se nasc marile noastre povesti, nu intotdeauna fericite.“ (Eric-Emmanuel SCHMITT)

Fragment:

"Draga mea Louise,

Îţi mulţumesc pentru portretul flatant, care mă face să vreau să mă cunosc, ba chiar să încerc un flirt cu mine însumi.
Ai dreptate, nu sunt adeptul modestiei. Uite că am dat şi de un defect. Gloria nu e niciodată explozia rezervei, mai degrabă a megalomaniei, căci cei insignifianţi nu înfăptuiesc nimic măreţ. Doar orgoliul dă avânt oamenilor, şi incă mai trebuie o porţie de vanitate pentru a le trezi toate forţele. Aparenţa modestiei îmi este îndeajuns, întrucât se dovedeşte a fi tipul de aroganţă care-i scandalizează cel mai puţin pe mediocri.
Descrierea ta, Louise, neglijează numai un element, unul singur, dar cel care contează cu adevărat: meseria mea de psihanalist.
Graţie acestei activităţi, sunt sigur că instaurez cristalizarea amoroasă. Într-un anumit moment al curei, pacientul îşi proiectează aşteptările şi refulările asupra celui care îl tratează, se îndrăgosteşte de terapeut, cu care vrea să intre într-o relaţie exclusivă, fie carnală, fie prietenească. În respectiva perioadă, bolnavul îşi pierde orice interes pentru tratament şi nu mai merge la medic decât cu intenţia de a-şi oferi o aventură. Sigmund Freud a numit acest episod sentimental transfer, afirmând că „este provocat de situaţia psihanalitică".
La şcoală, profesorii ne-au învăţat cum să-l contracarăm, pentru a-l readuce pe pacient pe calea vindecării. Şi eu am avut de luptat de mai multe ori împotriva acestor avansuri care, în realitate, provocau reculul. Iţi mărturisesc că am considerat un merit evident faptul că am respins două sau trei femei splendide care mi se dăruiau fără nici o rezervă.
Şi uite-aşa am descoperit elixirul dragostei, de care vorbeai.
Şi ce recompensă am căpătat ?
Salutări de la cel care nu si-a intrebuinţat cu tine drăcoveniile astea. 

Adam "