Dinu Lipatti. Amintirile unei mame indurerate - Anna Lipatti

Dinu avea sapte ani si muzica ii umplea viata: ei ii consacra aproape tot timpul sau. Numai ca venise vremea cand ar fi trebuit sa-si inceapa studiile. Primeam sfaturi de pretutindeni. Oare era obligatoriu sa-l dau la scoala? Amanam mereu acest moment. Pana, la urma am decis: va incepe sa invete cu mine. Iar asta nu avea cum sa-l lipseasca de contactul cu alti copii: Intr-adevar, avand nevoie de exercitii fizice pentru a-si fortifica spatele, puternic solicitat de lungile sedinte de pian, facea gimnastica medicala sub supravegherea doctorului Ghiulamila, intr-un grup de baietei si de fetite. Cand isi termina programul, il luam si dadeam impreuna o raita prin oras, unde ii cumparam tot ce-si dorea: carti, creioane colorate si multe altele! Nu-i puteam refuza nimic! Iar el stia sa ceara cu atata dragalasenie! I-am cumparat chiar si un aparat fotografic, pe care a invatat repede sa-l manuiasca. Iata-ne, asadar, in septembrie 1924, incepind clasa intai primara: eu — profesoara, el — elev. Totul mergea ca pe roate fiindca, atunci cand Dinu se hotara sa faca ceva, il facea la perfectie. Se intampla insa si ca, in mijlocul unei lectii de scris sau de citit, sa se ridice deodata de pe scaun, sa-si petreaca bratele in jurul gatului meu si, surazandu-mi dulce, sa ma implore sa-l las sa se duca "doar cateva minute" la pian!
Fragment din cartea "Dinu Lipatti. Amintirile unei mame indurerate" de Anna Lipatti

"CAND A VENIT PE LUME DINU   Au trecut pentru fiecare dintre noi. Fratii mei si-au facut o situatie frumoasa, surioarele mele sunt acum adevarate domnisoare, Constanta e medic, iar eu imi termin studiile de litere si de stiintele naturii. Tata si mama au imbatranit. Adorabila mea matusa e tot frumoasa si ma trateaza ca pe o fiica mult iubita. Asa ma si prezinta, de altfel, pretutindeni. E drept ca si eu ma simt un fel de fiica a ei. Matusica nu se gandeste decat la mine, la viitorul meu, si se straduieste din rasputeri sa-mi faca viata cat mai frumoasa.
Zilele se scurgeau, asadar, una dupa alta, senine, fara complicatii. Ceva avea sa se intample, totusi: am fost ceruta in casatorie de un barbat foarte bogat si cu o educatie aleasa, un diplomat care renuntase de bunavoie la aceasta cariera si care, vaduv fiind, nu mai avea decat o pasiune: muzica. Era un admirabil violonist, elev al lui Karl Flesch si al lui Pablo de Sarasate.  Sora lui, Sofia Mavrodin, pianista talentata, murise la treizeci de ani si fusese inmormantata la Bucuresti, in cimitrul Bellu, unde chipul ei, sculptat in marmura, prezinta o ciudata asemanare cu cel al lui Dinu Lipatti: fata ovala, privire melancolica, nas acvilin.  Tatal lui, mosierul Constantin Lipatti, canta la flaut, iar sotia sa, Elena, la pian. Pe viitorul meu sot il intalnisem mai demult la o prietena a matusii mele. Pe atunci nu ma gandeam, insa, la casatorie, iar el isi pierduse de curand sotia, Ioana, si imi vorbise cu multa duiosie despre ea. Si totusi, mi-a cerut mana. Ce era de facut? Nu eram catusi de putin hotarata sa-i dau un raspuns, indiferent care ar fi fost acesta."