Crema de galbenele si curcubeul. Povestiri maramuresene

Citind povestirile lui Marian Ilea nu poți să nu te duci cu gândul la relatările unor Elisabeta Rizea sau Aniţa Nandriş-Cudla. Nu poți să nu îți amintești de volume ca Povestirile mameibătrîne de Radu Țuculescu. Cât despre fantasticul lui Marian Ilea, este unul înrudit, aș spune, cu cel din povestirile lui Carson McCullers (și aici mă refer în special la Balada tristei cafenele), asta ca să depășesc granițele literaturii române. Marian Ilea este un autor complex, un cronicar nu numai al unor vremuri trecute, ci și al prezentului, preocupat de impactul noului asupra unei lumi bine ancorate în tradiții vechi, puternice. Se poate spune că prin spiritul lor mitteleuropean, povestirile lui Marian Ilea aduc un cu totul alt aer în literatura română contemporană. (Raul Popescu)

* * * Răsucind fir și făcând fuior

Vara și toamna, în fiecare sâmbătă, ajungea la Ieud, pe tăpșanul din fața primăriei, aprozarul ambulant. Ieudenii cumpărau roșii, ardei, castraveți, gogoșari, ceapă și cartofi. Așa era pe vremuri. De șaisprezece luni s‑a deschis lângă primărie un miniPENNY Market.
Pe o laiță lângă poarta de lemn din fața gospodăriei Măriei Ilea a Hâitului, două babe cu lecrece, cu fuste largi, cu pantaloni de trening din bumbac pe sub fuste, învinețite de frig, mâncau două sandviciuri de post cumpărate de la miniPENNY Market. Foloseau mâinile stângi. Cu mâinile drepte răsuceau fir, făceau fuior, povesteau. Frig cu umezeală.
Și acum cincizeci de ani făceau același lucru în luna decembrie fără să aibă pe sub fustele largi pantaloni de trening. Răsuceau fir, făceau fuior, povesteau.
„Îi trecut jumate de veac, babo, de când stăm pă laiță, răsucim fir, facem fuior și cergi. Atuncea să merita, amu’ nu să mai merită. Nu trebe la nimenea”, zice baba Mărie Ilea a Hâitului.
După taică‑său îi „a Hâitului”. Acela i‑a lăsat porecla.
„Dacă încă n‑ai un nume, hai în Ieud că ți‑or pune”, zice baba Mărie Ilea a Hâitului, supărată.
„Amu’ nu și nu, ai dreptate, Mărie. Amu’ dai cerga cu o sută de lei, da’ nici așè nu ți‑o iè nimenea”, spune baba Ileană a lui Iusco.
Valer Ilea ridica sacii plini cu grâu ori cu mălai. Îi așeza în remorca tractorului. Sta la umbra unei batoze pe un câmp, sub un deal. Era cald și căuta umbră. Până o dată... când s‑a opintit într‑un sac, simțind cum îi coboară coaiele în gatii. Cu ele coborâte a rămas. Așa s‑a hâit și de acolo i‑a rămas porecla. Hâit a pierit, ducându‑se în groapa lui din cimitir. Mărie Ilea a moștenit porecla.
„Amu’ mașina care te duce la târg în Bistrița ori în Cluj are biletu’ o sută triizăci de lei. Dacă vinzi numa’ o cergă, pui din jăb ca să te plimbi. Nu să merită, Ileană”, zice baba Mărie Ilea a Hâitului.
„S‑o gătat. Nu le mai trebe. O fo’ și bine, ce mai vremuri bune o fo’, da’ ce folos, că s‑o dus, și înapoi nu mai zin”, spune baba Ileană a lui Iusco.