Chipuri ascunse

Singurul roman al lui Salvador Dalí, Chipuri ascunse, este omagiul adus prozei clasice franceze de imaginația debordantă a marelui pictor suprarealist. Debutând ca o saga a intrigilor și aventurilor amoroase ale unui grup de aristocrați excentrici, romanul își are centrul emoțional în pasiunea sublimată a contelui de Grandsailles pentru Solange de Cléda. Obsesiile daliniene, fulgurațiile sale și atracția pentru ocultism se regăsesc în acest roman fascinant.

In 1943, Salvador Dalí se retrage în munții din New Hampshire, aproape de granița canadiană, și în patru luni scrie, în franceză, Chipuri ascunse, care apare mai întâi în traducere, la New York, în 1944. Pornind de la celebra definiție stendhaliană care întemeiează realismul modern, romanul lui Dalí este o oglindă purtată de-a lungul unui drum, însă călătoria este livrescă: privirea cititorului întâlnește, dincolo de trăsăturile personajelor, chipurile ascunse ale marilor opere ale literaturii franceze, de la Principesa de Clèves la Cânturile lui Maldoror.

„Un adevărat roman de atmosferă, de introspecție, de revoluție și de arhitecturalizare a pasiunilor trebuie să fie (așa cum a fost întotdeauna) exact contrariul unui Mickey Mouse de cinci minute sau al senzației de vertij a unui salt cu parașuta. La fel ca într-o lentă călătorie cu trăsura pe vremea lui Stendhal, se cuvine să fim în stare să descoperim încetul cu încetul frumusețea peisajelor sufletului pe care le străbatem; fiecare nouă cupolă de pasiune trebuie să apară treptat, la momentul potrivit, astfel încât spiritul fiecărui cititor să aibă răgazul să le «savureze»… Inainte de a-mi fi terminat cartea, s-a pretins că scriu un roman balzacian sau huysmansian. Este, dimpotrivă, vorba de un roman riguros dalinian, iar cei care mi-au citit Viața secretă cu atenție vor descoperi lesne sub structura romanului prezența familiară, permanentă și viguroasă a miturilor esențiale ale vieții mele și ale mitologiei mele personale.“ (Salvador DALí)

„Cartea lui Dalí este atât de inventivă vizual, atât de inteligentă, atât de încărcată cu o energie aproape dickensiană, încât nu poți să nu înțelegi trufia cu care se proclamă autorul geniu.“ (George Melly, The Observer)