Casa singura asteptand in picioare

Cultivat la izvoarele latinitatii poetice, parcimonios si risipitor cu propriul sau talent si generos, ca interpret, cu al altora, George Popescu surprinde in poezia sa de inceput prin euritmia cvasi-lucretiana a versului si un simt captivant al realului filtrat prin grilele unei ironii temperate. (Marin Sorescu)Adevaratul debut al lui George Popescu are loc abia in 1993 (Stiinta vesela) in plin post-textualism si aceasta intarziere, in gasirea tonului propriu, ca si in cazul textualistului Gheorghe Isbasescu, este un argument in plus ca apartenenta la o „generatie de creatie” nu se suprapune totdeauna pe o aderenta gregara strict biologica. De altfel, el a trecut proba de profesionist al scrisului, prin activitatea neintrerupta, timp de un deceniu, de cronicar literar la revista „Ramuri” si prin traducerile din italiana. (…). Prin modestia orgolioasa si prin tenacitatea de scrib anonim, dar si prin talentul autentic, George Popescu reface, la alt nivel, destinul lui Ion D. Sirbu, scriitorul european devorat de viu de falcile carnasiere ale unei provincii literalmente textualizante. (Marin Mincu)Opera poetica a lui George Popescu este neindoielnic de anvergura europeana, nutrita de un dialog nelinistit, spre a o spune numaidecat, intre Geneza si Apocalipsa, cu craniul Elenei intre maini, incoronata de o frumusete pierduta, de care cu totii ne simtim orfani. Poezia lui George Popescu traduce o astfel de sintonie, deloc coincidenta, intre lume si cuvant, care totusi se hraneste dintr-o adecvata interlingua de putere utopica (Marco Lucchesi)