A doua zi după moartea cailor

Diana Turconi, diplomată, scriitoare, jurnalistă, scrie și publică literatură încă din anii ’80. Proză și interviuri care pot fi încadrate în familia evocărilor literare și istorice sau, altfel spus, istorico-literare. Până la volumul de față, nu și teatru, din cauză că urcarea pe scenă a personajelor sale a fost mai dificilă, cu încercări și căutări laborioase. La capătul acestui șir de tribulații avem, pe lângă izbânda unui romancier și a unui jurnalist, izbânda unui dramaturg.

Nu a fost chiar o alegere, aceea de a scrie teatru. Declicul, mai bine spus îndoiala germinatoare, s-a petrecut probabil prin 1992, când Geo Bogza, citind în manuscris Mica prăvălie cu orori, a opinat abrupt că personajele acelea trebuiau să urce pe scenă. Dar încă nu era în puterea mea să le conduc acolo.

După mai mulţi ani, întorcându-mă acasă de departe, am încercat să stau de vorbă cu ele, așa cum mă sfătuise Bogza. Am ales ca subiect speranţa, dar nu a funcţionat deloc. Eram ca nişte străini într-o gară, nu aveam nici timp, nici interes să comunicăm. Mi-am făcut iarăși valizele.

Acasă, personajele au intrat imediat în vorbă cu mine, așa că ne-am pus de acord asupra speranței: fapta bună are întotdeauna sens, indiferent dacă lucrurile o iau razna — și de obicei tind să o ia razna complet.
Diana Turconi

Cehov, Dostoievski, Zola, Claudel și Sfântul Francisc din Assisi: iată figurile tutelare care mi-au răsărit în minte citind teatrul poetic și chirurgical-alegoric la care Diana Turconi a recurs pentru a-și pune în pagină obsesiile fondatoare sau distructive, fantasmele și amintirile transfigurate, ba chiar — de la un anume nivel al lecturii în sus — intuițiile filosofice.
Teodor Baconschi