101 poeme vii

Înainte de orice, Teodor Curpaș este o conș-tiință. Una vie, mereu încercată de valurile agreste ale unei lumi care îi pare tot mai de neînțeles. De aceea și poeziile lui sunt ”vii”, pentru că ele nu sunt altceva decât un fel de reacție directă, frustă și revelatoare, poate o oglindă nărăvașă, dar până la urmă, patetică.
Universul său liric are o puternică inserție natală. Satul copilăriei, în care doar chipul mamei mai trăiește acum în duioase reverii, este un axis mundi peremptoriu.
Poetul pune cuvântul în slujba unei chemări și încearcă să exorcizeze astfel toate scursorile mundane și pentru că hăul viețuirii tinde să înghită o lume tot mai nesigură pe rădăcinile sale, o lume la ridicarea căreia, Teodor Curpaș a lucrat cu credință și pricepere de orfevrier, există doar un singur tip de mântuire: cea prin iubire și bucurie. În acest altar el își caută toate răspunsurile. Pe unele chiar le găsește, iar pe altele, generos, ne lasă să le descoperim singuri. Poezia e un joc și nu o joacă. Și-mi vine în minte titlul unei piese de teatru aparținând lui Horia Lovinescu: Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă…

Felician Pop